Fashing local, impresii la cald

Totul a inceput cu o amintire: “Parca anul trecut, in duminica dinaintea Faschingsdienstag am auzit tobe de parada, dinspre gara”. Defapt nu zgomotul a fost amintirea cea mai puternica, ci sentimentul de neputinta: am vrut sa ies in strada cu copiii, dar pina am apucat sa ii imbrac (!!!! the horror)  nu s-a mai auzit nimic.

Anul asta mi-am propus sa duc copiii la parada. Un plan simplu: costumez gremlinii, iesim pe strada si ori le ofer copiiilor un spectacol frumos, ori o plimbare pina la gara si inapoi (cu germana mea intotdeauna am emotii. daca oi fi inteles bine).

Cu Luca imbracat in leu (pe copchilul asta intotdeauna il voi suspecta ca are tendinte bavareze innascute- vezi bretelele si pantalonii suflecati deasupra genunchiului in plina iarna+ sosetele lungite peste genunchi) si Mihai revenit la prima lui iubire, costumul de albinutza Maja, am iesit si eu cu cheia de gat, telefoanele in buzunar si-n cap peruca de papagal.

La coltul blocului am asteptat alaturi de zecile de oameni sosirea caravanei, anuntata cu tobe din departare (si cu o masina de politie cap de coloana). Inghesuiala mare, harmalaie din ce in ce mai mare si, de la nivelul unui juma’ de om care nu vede decat picioarele altora, mult stres. Cineva de undeva a aruncat cu niste bomboane, care l-au pocnit tocmai pe Mihai, ca o tinta. Mi se pare ca si pe Luca au aterizat ceva dropsuri, pe care le-a scuturat fin, asa cum inlaturi o omida ce ti-a picat pe umar din copac.

Spre sfarsitul caravanei de parada, ne-am prins si noi ca oamenii din camioane/tractoare aruncau bomboane pe trotuar pentru copii, iar copiii se intreceau care mai de care sa le adune. Posibil ca Mihai sa fi trait un deja-vu: in urma cu vreo doi ani, undeva pe langa Campulung, un caine i-a smuls din mana bucata de carne. Iar astazi un copil i-a luat din mana bomboana la care, sa fim sinceri, a cugetat mai mult de 3 secunde ce e de facut: sa o ridice, sa o lase pe jos, daca o ia are voie sa o manance?, o fi o bomboana din care musti sau un fel de acadea, in fine, o gramada de dileme pe care, chiar daca le-ar fi rostit, nu ar fi avut cine sa il auda in toata galagia.

Dupa ce a trecut caravana, am avut un sentiment de frustare: fiindca am fost atenta la gremlini (ca o mama grijulie ce sunt), nu am inteles nimic din parada. Asa ca dupa o socoteala facuta pe genunchi (la inaltimea picilor din dotare), am stabilit sa ii iau de mana si sa mergem pe trotuar, in paralel cu parada, cateva sute de metri pina la urmatoarea intersectie. Si cum mergeam noi asa, ne-am prins ca oamenii din camioanele de parada arunca tot timpul bomboane. Si daca vrem multe bomboane, trebuie sa tinem pasul cu caravana. Desigur ca nu ne-am oprit la prima intersectie, nici la urmatoarea, nici la urmatoarea.

Cred ca ne descoperiseram un fel de Pokemon-Go. Se aruncau bomboane, luam si noi cateva, le mancam. Se aruncau bomboane, luam si noi cateva, le mancam. Se aruncau bomboane, luam si noi cateva, le mancam. La copiii mei nu exista conceptul “primesc acum bomboane, le mananc mai tarziu”. Exista doar “am mainile ocupate sa desfac bomboana asta, tine-mi tu, mami, restul”.

Am marsaluit cu gremlinii, eu in pas de dans (ca de aia e carnaval – desi eram singura care dansam pe strada), ei in pas de mops, pina la punctul terminus, unde parada s-a transformat in ceva asemanator Xmas market. Mars de doua ore dupa ceas, trei kilometri si jumatate dupa harta google.

La capatul aventurii, in acel punct terminus, am facut evaluarea situatiei:

  • am dupa mine doi copii care in mod normal ar fi morti de oboseala fara atatea bomboane rontaite
  • locatia curenta imi era totul necunoscuta, fiind purtata de “val” pina aici
  • telefonul meu destept care dimineata nu mai avea baterie (fiindca imi place sa ascult toata noaptea, in somn, teatru radiofonic de pe youtube- no joke, caz real) il pusesem la incarcat intr-un prelungitor care nu avea stecherul bagat in priza
  • telefonul de zece euro pe care ma bazez cel mai mult fiindca il tine bateria o saptamana intreaga, mai avea baterie cat pentru un singur apel
  • nu am bani, nu am bilet de autobuz (fix cand am iesit din casa m-au incurcat monezile care imi atarnau greu in buzunar, asa ca le-am aruncat dispretuitor in sertarul din hol. Monezi cu care as fi putut sa cumpar bilet de autobuz)

Dar… asa arata resturile cu care ne-am intors acasa:

One thought on “Fashing local, impresii la cald

  1. Bine ca v-ati intors – desi cred ca din toata escapada asta mami are cel mai mult de invatat si ca finutzii mei ii pastreaza si lui nasa 1 bomboana. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *