Forsyte Saga- extrase

BOGATASUL

– Un Forsyte, raspunse tanarul Jolyon, nu este un animal rar. Sunt sute printre membrii acestui club. Cu sutele sunt si afara, pe strazi: ii intalnesti oriunde te-ai duce!”

——

– Rudele mele nu reprezinta extrema. Au si ele particularitatile lor, ca orice alta familie, dar poseda intr-o considerabila masura doua insusiri care formeaza adevarata pecete a unui Forsyte: puterea de a nu se darui cu trup si suflet pentru nimeni si nimic, si apoi simtul de proprietate.

Bosney zambi”

——-

Primise de la fiul sau o scrisoare vaga. Prin generalitati lipsite de sens, baiatul incerca sa ocoleasca raspunsul la intrebarea precisa pe care i-o pusese. “L-am vazut pe Bosney”, ii scria; “nu-i un criminal. Cu cat cunosc mai mult oamenii, cu atat sunt mai convins ca ei nu sunt niciodata buni sau rai- ci doar comici sau patetici. Probabil ca dumneata nu esti de parerea mea!”

Batranul Jolyon nu era de aceeasi parere. Cine se exprima astfel e cinic. El nu ajunsese inca la acel grad de batranete, cand chiar si un Forsyte isi pierde iluziile si principiile intretinute cu grija pentru a trage foloasele practice in care niciodata n-a crezut.

——–

(dna MacAnder)

Se simtea ca era cu desavarsire capabila sa-si poarte de grija, si inimile tuturor celor din neamul Forsyte se incalzeau in fata acestui minunat instinct, datorita caruia ea se bucura de tot ceea ce viata ii ofera, fara a cheltui pasiune

VARA TARZIE A UNUI FORSYTE

Acum nu mai pretuia decat trei lucruri: frumusetea, o purtare loiala si simtul de proprietate. Dar, cea mai importanta era, totusi, frumusetea.

INCATUSATI DE LEGE

– Ce retata folosesti dumneata pentru tinerete, Irene?

– Oamenii care nu traiesc se conserva admirabil.

—–

– June, draga de ea, este atat de originala! Inchipuieste-ti, Soames, ea e de parere ca burii nu sunt de condamnat.

– Ei nu cer decat independenta, zise June, si de ce nu ar dobandi-o?

– Pentru ca, raspunse Soames zambind cu jumatate de gura, au acceptat, din intampalre, suveranitatea noastra.

– Suveranitate! repeta June cu dispret; noua nu ne-ar placea suveranitatea altuia asupra noastra.

_ Au avut avantaje banesti de pe urma ei, raspunse Soames; un contract e un contract.

– Contractele nu sunt intotdeauna echitabile, izbucni June; si cand sunt nedrepte, trebuie reziliate. Burii sunt mult mai slabi decat noi. Noi trebuie sa fim generosi.

Soames stramba din nas si zise:

– Asta e sentimentalism ieftin.

Jolly se uita la tatal sau.

– Tata, tu crezi in Dumnezeu? Mie nu mi-ai spus niciodata.

La aceasta intreabare atat de grava, pusa de un om care nu se multumea cu un raspuns vag, Jolyon se opri o clipa si-si duse mana la sale, caci ostenise de munca.

– Ce intelegi tu prin Dumnezeu? ii zise; exista doua conceptii despre Dumnezeu, conceptii care nu se pot impaca intre ele. Exista un Principiu Creator pe care mintea omeneasca nu il poate cunoaste – si unii cred in El. Apoi exista Totalitatea altruismului care exista in om – si, fireste, unii cred in El.

– Am inteles. Ambele conceptii sunt in afara de Christos. Nu-i asa?

Jolyon deschise ochii mari. Christos, legatura intre cele doua conceptii! Sa auzi una ca asta din gura copiilor! Iata, in sfarsit, o explicatie stiintifica a ortodoxiei! Poezia sublima a vietii lui Christos era tocmai stradania omului de a impaca cele doua conceptii contradictorii despre Dumnezeu. Si deoarece Totalitatea altruismului din om, intocmai ca orice alt lucru din natura si Univers, era o parte din Principiul Creator pe care mintea omeneasca nu-l poate cunoaste, s-ar fi putut gasi, in cele din urma, si o legatura mai putin potrivita intre ele! Ce ciudat- omul trece prin viata si ajunge s-o priveasca sub acest aspect.

——–

[Soames]. Ajuns in Park Lane, nu vazu decat un mic gruo de manifestanti, nu prea galagiosi. Si, ridicand ochii spre casa, cugeta: “In definitiv, noi suntem coloana vertebrala a acestei tari. Nu ne vor dobori usor. Nouazeci la suta din principiile de drept se bazeaza pe proprietate”

—–

Nimic nu-l supara mai mult pe Soames decat veselia – era o manifestare indecenta, extravaganta, care nu avea nici o legatura cu realitatea.

DE INCHIRIAT

O Anglie democratica ravasita, grabita, galagioasa si lipsita de ideal. Mandria din sufletul lui Soames se transforma in dispret. Cercul restrans al oamenilor distinsi si binecrescuti s-a dus pentru totdeauna! Bogatie mai era…da, bogatie mare! Chiar el era mai bogat decat decat fusese vreodata tatal sau; dar buna crestere, refinamentul, distinctia s-au dus, valurile uriase ale puhoiului urat, vulgar, care miroase a petrol, le-a inghitit pentru totdeauna. Ici si colo mai vedeai cate un om distins si scapatat, adr izolat si chetif cum ar fi zis Anette; clasa inaltei burghezii, coerenta si puternica, nu mai exista ca atare. Iar din aceasta harababura a lumii noi, cu oamnei fara educatie si cu morala desantata, facea parte si fata lui – floarea vietii lui!

—–

– Asta-i tot ce aveai de spus? zise Soames. Trebuie sa plec, sunt grabit.

“Drac nesocialbil ce esti”, pareau a spune ochii lui George.

– Da, atata aveam de spus: du-te pe la el in mausoleu, poate ca batranul flacau vrea sa faca profetii.

Sa se bucure de viata! Aceste cuvinte nu trezeau in Soames o spaima de puritan, ci spaima fireasca a temperamentului sau. Lui i-a fost intotdeauna frica sa se bucure de ziua de azi de teama ca nu cumva maine sa nu se poata bucura tot atat de mult. Si era inspaimantator sentimentul ca fata lui era lipsita de aceasta cumpatare.

– Dar de fapt ce-ti place dumitale cu adevarat?

Monsieur Profond dadu din umeri.

– Viata seamana tare mult cu un grup de maimute care se zbat sa puna mana pe niste nuci seci.

– Dumneata esti tanar, zise Soames

———

– Ce n-as da sa-l vad si pe domnul Forsyte preocupat de cai!

– Batranul Soames?! E mult prea serios!

Jon se stradui din rasputeri sa nu roseasca, in timp ce Profond continua:

– Are o fata nostima de pica. Domnul Soames Forsyte e putin cam demodat. As vrea sa-l vad macar o data incantat de ceva.

George Forsyte zambi.

– N-ai grija, nu-i chiar atat de nenorocit cum ti se pare. Nu-ti va arata niciodata ca-i place ceva, de teama ca nu cumva sa ravneasca si altcineva obiectul acela. Sarmanul Soames! S-a fript cu supa si acum sufla si-n iaurt!

——

Jolyon scoase un sunet straniu, parca radea si geam in acelasi timp.

– Tu ai nouasprezece ani, Jon, iar eu am saptezeci si doi. Cum vrei sa ne intelegem noi doi intr-o asemenea chestiune? Nu-i asa?

—-

Statu multa vreme privindu-i chipul, pe care nu-l vazuse niciodata manios- fusese intotdeauna senin si bland. Tatal lui ii spusese odata: “Fii bun si drept pina la urma- mai mult decat atata nu poti face”

MAIMUTA ALBA

Cu toate ca tatal ei n-o vazuse impreuna cu Wilfred in galeria de tablourim constiinta ii soptea:” Fa-ti o reputatie cat mai buna, nu poti sti cat de necesara iti va fi in viitor”

Michael ramase singur, cu mainile adanc varate in buzunaresi cu umerii si mai adusi. […] Ce este cinstea? Presiunea pe care viata o exercita asupra puterii de rezistenta a omului si rezultatul acestei lupte cand ultima invinge- iata cinstea.

—-

Fleur simti o caldura placuta in inima la gandul ca ese atat de mult iubita, in acelasi timp, de doi barbati. Totusi, exista in ea si un dram de curiozitate asupra deznodamantului. Suspina. Colectia ei de experiente se imbogatise cu una in plus… dar nu prea vedea cum ar putea s-o mai imbogateasca fara a distruge colectia sau chiar pe colectionara…

—-

Dedasupra caminului atarna un singur tablou, pe care Soames il privi fara sa vrea. Ce? Chinezesc? O maimuta mare, albicioasa, vazuta din profil, tinand in laba intinsa coaja unui fruct fara miez. Fata paroasa a maimutei il privea pe Soames cu niste ochi caprui, aproape umani. Ce dumnezeu l-a facut pe varul sau, atat de lipsit de simt artistic, sa cumpere un asemenea tablou si sa-l aseze drept in fta patului sau?

—–

– Noi, francezii, nu vedem mai departe de lungul nasulu, zise Anette pe un ton cald. Noi stim ca invinsul trebuie sa ramana invins, caci de nu, se razbuna. Voi, engelzii, suntei prea lsa-ma sa te las.

– Noi, lasa-m asa te las? se mira Soames. Vorbesti ca un copil. Ar fi putut un asemenea popor ajunge al situatia noastra in lume?

– Aceasta se datoreste egoismului vostru. Sunteti reci si egoisti.

– Reci, egoisiti si lasa-ma sa te las.. acestea nu merg impreuna. Cauta alte calificative.

– Asta se vadeste in felul vostru de a gansi si a vorbi; succesul se datoreste instinctului vostru, iar instinctul vostru englezesc este rece si egoist, Soames. Voi toti sunteti un amestec de ipocrizie, prostie si egoism.

Soames lua putina marmelada.

– Bine, ii zise, dar cum sunt francezii? Cinici, zgarciti si razbunatori, iar germanii sunt sentimentali, repezi si brutali. Ne putem insulta reciproc. Nu ne ramane altceva de facut decat sa ne lasam in pace. Francezii, insa, nu vor acest lucru.

Anette isi incorda frumoasa ei silueta.

– Cand esti legat de un om, asa cum sunt eu legata de tine, Soames, sau cum suntem noi francezii legati de germani, trebuie sa fii ori stapin, ori sluga.

———————–

Fleur dezveli tabloul, il aduse in salon, il aseza pe divanul verde si se departa cativa pasi pentu a-l privi. Maimuta alba, puternica, cu ochii caprui mari si expresivi, avand aerul ca, brusc, fructul asemanator cu o portocala, pe care-l tinea in laba crispata, incetase sa o mai intereseze, fundalul cenusiu, cojile goale risipite in jur – pete luminoase pe un fond sumbru- o impresioanara din primul moment.

——

_ Dumnezeule! zise Aubrey Green, ce ochi! Unde l-ati gasit, domnule?

– A apartinut unui var al meu, pasionat de curse. Era unicul tablou.

– Bravo lui! Trebuie sa fi avut gust.

Soames deschise ochii mari. Gandul ca George a putut avea gust aproape il speria.

-Nu, zise strafulgerat de inspiratie, ceea ce-i placea la acest tablou, este faptul ca-ti produce o senzatie neplacuta.

– Pai asta este! Eu nu stiu sa mai fi vazut undeva o satira mai ascutita a vietii omenesti.

– Nu inteleg ce vreti sa spuneti, zise Soames pe un ton sec.

_ Cum nu, domnule? Este o alegorie perfecta! Sa mananci fructele vietii, sa azvarli cojile si sa fii prins asupra faptului. Ochii unei maimute, cand sunt linistiti, intruchipeaza tragedia umana. Uitati-va la ei! Crede ca mai este ceva dincolo si este trista sau manioasa pentru ca nu poate ajunge la acel ceva.

—–

(Sir Lawrence Mont catre Michael)

– Dragul meu, l-am recitit pe Frazer! Este extraordinar cum superstitiile si-au pierdut orice valoare. acum, cand am descoperit adevarul ultim: nici o cunoastere nu este valabila in mod absolut.

—-

Soames stramba din nas.

– In viata, rasplata nu vine dupa fapta. Daca razboiul nute-a invatat acest lucru, nu-l vei invata niciodata.

– Asa e, zise Michael.

——-

(Michael:) Nu stiti de cate ori gandul ca sunt englez imi da curaj. Dumneavoastra nu?

Aceste cuvinte il miscara pe Soames pina-n adancul fiintei sale; dar, departe de a se trada, continua sa priveasca Maimuta alba. Tristetea manioasa, inumana si totuis atat de umnaa din ochii acelei fapturi! “Ii lipseste albul ochilor! gandi Soames, cred ca de aici vine expresia aceasta!” Iar lui George i-a placut sa atarne acest tablou in fata patului sau! Ce-i drept, George avea rezistenta, a glumit pina la ultima suflare! era foarte englez, george! Toti cei din neamul Forsyte sunt foarte englezi! Batranul unchi Jolyon si atitudinea lui fata de actionari, Swithin, drept, gras, enorm in fotoliul prea mic din salonul lui TImothy… parca-l auzea spunand: “Tosi acesti oamnei neinsemnati!”; iar unchiul Nicholas – cu care pe nedrept semana individul acela, elderson- sprinten si intotdeauna la locul lui, putin cam senzual, dar pe care nimeni nu l-ar fi putut banui de necinste. Apoi batranul roger, cu ciudateniile lui si cu carnea de berbec din Germania! Apoi tatal sau, James, inalt si firav ca o trestie… cat de mult a rezistat, cat de tare a tinut la viata! Dar Timothy, conservat in rente de stat, a murit la o suta de ani! Cu toate ca aveau deprinderi ciudate, flacaii acestia, englezii din vechea generatie, aveau rezistenta morala si fizica. Astfel se trezi in Soames o puternica vointa atavica. Va vedea el si vor vedea si ceilalti ce va mai fi… Deocamdata, n-avea altceva de spus!

—–

La cina fu taciturn, dupa aceea se urca in galeria de picturi pentru a reflecta. Singur, in fata ferestrei deschise, in seara calda de vara, ramase nemiscat timp de o jumatate de ceas; cu cat trecea vremea, isi dadea mai bine seama ca cele trei lucruri; fata, reputatia si averea, reprezentau, de fapt, unul singur. De n-ar fi Fleur, ce i-ar pasa lui de reputatie sau de avere? Reputatia! O adunatura de prosti…Daca nu-s in stare sa priceapa ca, in limita posibilitatilor sale, el a fost prevazator si cinstit, cu atat mai rau pentru ei! Averea! Ar fi bine sa puna numaidecat pe numele lui Fleur si al copilului, inca o suma de cincizeci de mii de lire, pentru a preveni eventualitatea unui accident.

—–

[…] principiul cartografilor de odininioara: “Unde nu cunosti terenul, inscrie pe harta spaima” […]

——

– Ai citit? îl întrebă Soames, arătînd spre ciornă-Michael dădu din cap.
– Ai înţeles-o?
– Cred că da, în oarecare măsură.
– Dobînzile acestor cincizeci de mii, zise Soames, sînt ale lui Fleur, pînă cînd cel mai mare dintre copiii ei, dacă primul născut este un băiat, împlineşte vîrsta de douăzecişi unu de ani; atunci, capitalul trece în întregime în proprietatea lui. Dacă este fată, Fleur reţine jumătate din venitul sumei pe toată durata vieţii ei, iar cealaltă jumătate1 i se va plăti fetei, cînd împlineşte vîrsta de douăzeci şi unu de ani sau cînd se mărită; iar capitalul acestei jumătăţi trece în părţi egale asupra copilului sau copiilor săi legitimi, la majorat sau căsătorie. Cealaltă jumătate a capitalului intră în patrimoniul lui Fleur, care poate dispune de ea prin testament, sau se va moşteni conform dispoziţiunilor legale referitoare la succesiune.
-Mi-aţi explicat-o perfect, e limpede, zise Michael
– Stai! îl opri Soames. Dacă Fleur n-are copii . . . Michael holbă ochii.
– Totul este posibil, zise Soames pe un ton grav, şi experienţa m-a învăţat că eventualităţile pe care nu le prevezi apar, de fapt, adeseori. în acest caz, venitul întregii sume este al ei pe toată viaţa, iar la moartea mea, însuşi capitalul devine al ei, de aceea, înainte de a muri, poate dispune de el după bunul ei plac. Dacă nu lasă dispoziţii testamentare, el îi revine rudei celei mai apropiate. Acestea sînt măsuri de prevedere împotriva ridicării anticipate a banilor şi alte asemenea.
– Atunci, trebuie să facă un nou testament? întrebă Michael, conştient de broboanele de sudoare de pe frun¬tea sa.
– Numai dacă doreşte. Actualul testament este com¬plet.
– Eu am ceva de făcut?
– Nu. Voiam doar să afli conţinutul actului, înainte de a-l semna eu; atîta tot.

——-

Plecînd de la fereastră, se rezemă de spatele lăcuit al divanului verde şi privi peretele gol dintre cele două cutii de ceai. Bătrînul avusese o atenţie delicată propunîndu-i să scoată Maimuţa albă. Bestia era puternică . . . simbolul stării sufleteşti a lumii: credinţa nimicită, încrederea distrusă! Şi, din păcate, nu numai tinerii, ci şi bătrînii simţeau astfel! De n-ar fi aşa, „bătrînul Forsyte” nu s-ar fi speriat niciodată de ochii maimuţei. . .

—–

Soames veni spre el. Unul linga altul, privira prelung Maimuta alba.

N-are sa fie fericita pina nu capata ceea ce doreste, zise Michael in cele din urma. Singurul lucru este, insa, dupa cum vedeti, ca nu stie ce anume doreste.

LINGURA DE ARGINT

Pacea lumii, igiena, comertul, lichidarea somajului preocupau pe toata lumea, independent de partid, iar Fleur tinea pasul cu moda, insa, mai mult decat Michael si sir James Foggart, instinctul era cel care-i spunea ca vechiul si pretiosul dicton :”Satura capra dar pastreaza-ti varza!”, pe care se baza platforma tuturor partidelor politice, nu mai era prea “sanatos”. De vreme ce Kit avea ce manca, n-avea rost sa se ingrijoreze prea mult de soarta altora; dar, fireste, de ochii lumii, omul trebuie sa salveze aparentele.

—-

Francis Wilmot îşi roti privirile prin cameră şi se opri asupra Maimuţei albe.

— Ah, da, zise încet, e un tablou minunat. N-aş putea, oare, găsi un tablou pictat de acest om, pentru a-l dărui lui Jon şi surorii mele?

— Mă tem că nu, zise Michael. Pictorul a fost chinez, nu din cea mai bună epocă, dar trebuie să fi trecut vreo cinci sute de ani de cînd s-a dus din lumea aceasta.

Ah! în orice caz, avea sensibilitate pentru animale.

După părerea noastră, avea o mare sensibilitate pentru oameni.

Francis Wilmot făcu ochii mari.

Michael constată că tînărul acesta era incapabil să pri­ceapă ironia.

—-

– Asa estem zise Michael, idealismul nu este decat un produs secundar al geografiei- este ceata ce pluteste la o oarecare distanta. Cu cat esti mai departe de fapte concrete, cu atat esti mai ferit de a vedea ceata.

—-

Fleur se ridica cu greu si se aseza cu picioarele incrucisate pe pat; obrajii ii erau rosii, umeziti de lacrimi, si parul valvoi.

– Ce importanta are cum esti? Important este cum te pecetluieste lumea.

—-

– Nu trebuie sa tii seama decat de parerea oamenilor care te cunosc cu adevarat,

– Nimeni nu te cunoaste cu adevarat, zise Fleur trista; cu cat te iubeste mai mult, cu atat te cunoaste mai putin si cu atat e mai putin important ce crede despre tine.

—-

(Soames) De fapt, simtea o repulsie la gandul ca ar putea discuta cu un american o chestiune in legatura cu demnitatea lui personala.

– Oare, pe acolo se foloseste cuvantul “snob”? intreba Soames.

– Nu stiu, dar pe acoloi arivismul este o forma de idealism: doresc sa aiba legaturi cu oameni pe cre-i socotesc mai bine decat ei insisi. Dupa parerea lor, este o atitudine frumoasa.

Soames nu era de acord, dar ii venea greau sa se explice. Principiul lui calauzitor fusese sa nu recunoasca superioritatea nimanui fata de el sau fata de fata lui; dar, despre principiile calauzitoare, nu se vorbeste. De fapt, acest gand era atat de inradacinat in fiinta lui, incat nici nu era constient de el.

—-

(Soames). Vazu multe lucruri omenesto si interesante; auzi bataile lui Big Ben, Totul era fara insemnatate! In gandm vedea o lingura de argint. El o pusese in gura fetei sale, la nasterea ei.

—–

Ramasi singuri, Michael si tatal sau isi atintira privirile asupra aceluiasi obiect: o tabachera in stil  Louis Quinze, descoperita de Soames.

– Spune, tatam tu ai acorda atentie insinuarilor lui MacGown?

– Asa-l cheama pe mamularul acela paros? Eu as reactiona.

– Cum?

– As dovedi ca a mintit.

– In particular, in presa, sau in Camera?

– Pe toate cele trei cai. In particular, m-as multumi sa ii spun ca e un mincinos. In presa, ar trebui sa folosesti expresia: “Dispret sfruntat al adevarului”; iar in parlamentm ar trebui sa iti manifesti regretul ca “a fost gresit informat”. Iar pentru a marca un crescendo, ai putea adauga ca unii membri au fost admonestati chiar si pentru mai putin.

– Ti-nchipui ca oamenii cred asemenea insinuari? intreba Michael.

– Dragul meum oamenii cred orice afirmatie in legatura cu coruptia vietii publice. Este una din cele mai puternice laturi ale firii omenesti. Grija pentru integritatea oamenilor care detin posturi publice ar fi demna de toata admiratia, daca aceasta grija n-ar fi manifestata, de obicei, de catre oameni care sunt ei insisi atat de putin integri, incat nu pot crede in integritatea altora.

– Cum de stiti dumneavoastra atat de bine de ce anume are nevoie Anglia, sir? il intreba Michael cu blandete. Mai ales acuum, cand nu mai iesiti din casa?

Sir James Foggart ridica o mana mare, slaba, acoperita cu par, si arata spre o masa acoperita cu stive de carti si reviste.

– Citesc, ii raspunse, citesc de toate.. Ochii ii am tot atat de buni ca odinioara, Multe am mai vazut cu ei la zilele mele.

—-

– Presa! zise Michael. N-o vad ajuntandu-ne.

– Da! Dar este singurul glas existent. Daca reusesti sa pui mana pe gazetele care vocifereaza cel mai tare, poti realiza chair si foggartismul dumitale.

—-

(Michael) Ajuns sus, se aseza in fata Maimutei albe. In aceasta pozitie strategica, putea percepe mai bine miezul conflictului sau conjugal. Fleur dorea sa fie personajul principal, cerea sa i se acorde intaietate, Nici un obiect din colectia ei n-are voie sa aiba viata lui proprie! Michael se ingrozi de amaraciunea acestui gand. Nu! Nu! Singura pricina era complexul de care suferea Fleur: lingura de argint…. Gasea firesc s-o aiba mereu in gura. Nu-i placea ca Michael avea preocupari in care ea nu era pe primul plan; sau, poate ca o supara faptul ca pe ea nu o interesau aceleasi probleme. Dar, dupa o matura chibzuinta, acest sentiment pleda in favoarea ei. Era suparata pe ea insasi pentru ca era egocentrica. Biata fata! “Trebuie sa fiu foarte atent, isi zise Michael, caci de nu, o sa iasa un fel de roman modern in trei parti”

—-

(Soames catre Michael)

– Cand vei mai imbatrani, ii spuse, vei sti ca motive de ingrijorare se gasesc intotdeauna, daca-ti place sa fii ingrijorat.

—-

(Sir Lawrence catre Michael)

– Dupa ce castigi, zise in cele din urma, sa taci chitic. Victoriile morale ii distrug adeseori pe cei ce le-au reputat.

—–

(Soames- Irene)

De cand o vazuse prima data in salonul din Bournemouth si pina la ultima data, in Galeria “Goupenor” – toate amintirile se redesteptara cu caldura, raceala si amaraciunea lor; indelunga lupta a simturilor, indelunga infrangere a mintii, indelunga pasiune chinuitoare si inabusirea ei in toropeala si indiferenta.

CANTECUL LEBEDEI

[…] Tata ma asteapta in automobil. Putem sa te lasam undeva?

– Nu, multumesc; vreau sa merg pe jos.

– Ce? Tot vechea reticenta? Curios cat de greu uita oamenii!

– Da, asa e cand faci parte din neamul Forsyte, murmura Holly, Dupa cum vezi, noi nu aratam ceea ce simtim, Si numai manifestarea sentimentelor este aceea care le ucide.

[…]

Coborand scarile, Fleur gandi: “Va sa zica, manifestarea sentimentelor este aceea care le ucide!”

—–

Fleur ii intinse obrazul ca s-o sarute si ochii ei privira dincolo de el, Buzele lui Soames ii atinsera umerii obrajilor, gandurile ei erau undeva departe! Si, in timp ce buzele lui ii mangaiara pielea fina, isi zise: “Nu se gandeste la mine… pentru ce s-ar gandi. E tanara!”

——

– Care-i cel mai dureros spectacol din lume, matusa May… in afara de acela cand doi oameni danseaza  charleston?

– Cel mai dureros spectacol? zise matusa visatoare. Oh! cred ca… un om bogat ascultand la un gramofon prost.

– Eroare! zise Michael. Cel mai dureros spectacol din lume este un politician care se lupta pentru o idee justa. Iata-l!

—–

Hilary si arhitectul il condusera pe Michael din nou in cartier. Dupa-amiazam cerul se innora si aspectul jalnic al cartierului lipsit de flori devenise mai evident ca oricand. In sus, in jos, pe fiecare strada, Hilary preamarea virtutile enoriasilor sai. Erau bautori, dar nu atat cat ar fi fost firesc in imprejurarile actuale; erau murdari, dar daca el ar trai asa cum traiesc ei, ar fi si mai murdar. Nu veneau la biserica… dar cine-i prost sa spere asa ceva? Isi bateau nevestele, dar relativ foarte putin; erau extraordinari de buni si extrem de neprevazatori fata de copiii lor, Erau inzestrati cu minunata insusire de a trai dintr-un salariu care nu corespundea cerintelor. Se ajutau intre ei mai mult decat o faceau aceia care si-ar fi putut permite acest lucru; nu puneau deoparte nici un bob de fasole, pentru ca n-aveau din ce economisi si nu duceau grija zilei de maine, care putea fi mai rea decat cea de azi. Detestau institutiile. Nu erau mai morali decat era natural sa fie in locuintele lor supra populate. Filozofie aveau cata vrei, iar despre religia lor nu se poate vorbi. Distractiile lor erau cinematografele, strazile, tigaretele ieftine, carciumile si revistele de duminca. Le placea muzica si erau dispusi sa danseze ori de cate ori li se oferea prilejul. Aveau un cod propriu al onoarei, care cera un studiu special. Erau oare nefericiti? Nu tocmai, pentru ca renuntasera la viitor atat in viata aceasta cat si in cealalta… erau realisti pina in varful unghiilor. Englezi? Da, aproape toti; majoritatea erau nascuti la Londra. Cativa dintre ei venisera de la tara cand erau tineri si nu vor mai apuca sa plece din oras, la batranete.

– I-ai indragi, Michael; nici un om care-i cunoaste cu adevarat nu poate sa nu-i indrageasca.

——

Sufletul oamenilor moderni, tumultul complex al sofisticarii lor nu era pentru Soames o carte sigilata, totusi era o carte cu paginile netaiate. “Sa vrei luna de pe cer” devenise un principiu la vremea cand el era prea batran pentru principii. Soames avea in sange convingerea ca viata si fericirea omului sunt marginite, iar experienta ii intarise aceasta convingere. El nu era de parere ca viata este stradania ” de a scoate cat mai mult dintr-o afacere proasta”; era de acord ca atunci cand omul are aproape totul, sa mai ceara si altele, dar nu admitea sa se necajeasca daca nu le primea. Virusul unei religii invechite ii facuse pe batranii Forsyte sa se roage pina la moarte, desi erau necredinciosi; faceau aceasta cu credinta nemarturisita ca in viata de apoi vor primi ceva in schimb. Acest virus isi pastrase inca virulenta inhibitiva in sangele descendentului lor, Soames, care nu se ruga; de aceea, desi era aproape sigur ca nu va primi nimic dupa moarte, Soames era convins totusi ca nici in viata aceasta nu va primi tot ce isi doreste. De fapt, el ramasese in urma credintelor noului secol, in a carui doctrina resemnarea nu isi gasea loc. Acest secol credea, fie ca spiritualistii – ca exista infinite posibilitati de a dobandi, dupa moarte, ceea ce doresti- fie ca, de vreme ce moartea face ca omul sa dispara definitv si pentru totdeauna, acesta trebuie sa caute a dobandi totul in timpul vietii. Resemnarea!  Soames nu si-ar fi recunoscut, fireste, credinta in resemnare, si, desigur, nimic nu era prea bun pentru fata lui! Totusi, intr-un anumit fel, in adancul fiintei sale simtea ca exista o limita; dar Fleur nu simtea acest lucru… Aceasta neinsemnata deosebire de vederi, datorita diferentei dintre epoca lui si a ei, explica totala lui incapacitate de a intelege cautarea ei nedomolita.

—-

Cand intrara, il gasira scriind; marchizul puse tocul jos si ii privi peste coltul biroului.

– Ah, tinere Mont! ii zise. Ce placere! Apoi se opri, cam brusc. Sper ca nu aveti nimic in legatura cu nepoata mea!

– Departe de noi, marchize. Vrem sa va cerem ajutorul intr-o actiune publica pentru ajutarea saracilor. Este vorba despre cartierele insalubre, cum zic iankeii.

Marchizul clatina din cap.

– Nu-mi place sa-mi fac de lucru cu oamenii saraci- cu cat sunt mai saraci cu atat trebuie sa tii mai mult seama de sentimentele lor.

—–

– Watteau, Fragonard, Pater, Chardin, zise Soames.

Marchizul, cu capul usor aplecat intr-o parte, se uita pe rand la fiecare tablou.

– Spendid! zise. Ce epoca frumoasa si usuratica a fost aceea! La urma urmei, francezii sunt singurul popor care reuseste sa faca din viciu ceva atragator; poate si japonezii, inainte de a fi fost corupti. Spuneti-mi, domnule Forsyte, cunoasteti vreun englez care a izbutit sa faca acest lucru?

Soames, care nu studiase niciodata problema, era stingherit, deoarece nu stia daca ar fi dorit ca un englez sa reuseasca asa ceva; sovai, cand marchizul adauga:

– Si totusi, nu exista popor mai casnic decat francezii.

——–

Si totusi, lui Soames nu i se parea firesc sa moara peste vreo saisprezece ani, cand florile din parcul de afara cresteau atat de frumoase si cand nepotul sau se dezvolta atat de bine. Pe masura ce imbatraneste, omul sufera la gandul ca s-ar fi putut bucura mai mult de lucrurile ce-l inconjoara. De pilda, de vaci, de ciori si de miresmele placute. E curios cum, pe masura ce trec anii, omul iubeste mai mult viata la tara!

——-

– Cred ca stiu cam totul, spuse Michael, umezindu-si din nou buzele.

– Oh! Ti-a spus ea?

– Nu. Fleur nu mi-a spus nici un cuvant. Am aflat de la domnisoara June Forsyte.

– Femeia aceea! Numai de trancaneli e buna. Dar Fleur tine la tine, zise Soames.

_ Sunt un bun al ei.

——-

[…] Soames avea convingerea ca adevaratul interes al omului pentru o actiune oarecare se dovedeste numai atunci cand realizarea ei il costa bani.

—–

– […] Dar varul meu… oare, ce platitudine veti gasi la el?

– Constiinta, zise Rafaelitul. Tanarul acela va ajunge departe pe calea dreapta si ingusta. Are framantari.

O miscare brusca facu sa rasune toti clopoteii de argint de pe costumul lui Fleur.

– Ce profetie ingrozitoare!

—-

Ar trebui sa inceapa de indata lucrul, atat timp cat o mai duce batranul Grandman. Trebuie sa ii daruiasca batranului un obiect de argint cu numele lui gravat intr-insul, atata timp cat il mai poate pretui. Majoritatea oamenilor primesc rasplata dupa moarte sau cand sunt senili.

———

– Doamne, doamne! Parca ieri v-am condus la scoala la Slough. Imi aduc mai bine aminte de cele intamplate atunci, decat de cele ce s-au intamplat ieri.

– Asa patesc si eu, Grandman; asta-i semn de batranete.

—–

Nenorocul fiecaruia! Parea ca pasiunea aceea, nascuta dintr-o intalnire blestemata  intr-un salon din Bournemouth, cu patru zeci si sase de ani in urma, trecuse din sangele lui in fiinta lui Fleur, si acum isi canta cantecul de moarte, cantecul lebedei, cu buzele tacute, rosii, de pe fata livida a copilei ce sedea in automobil, in spatele lui.

.

One thought on “Forsyte Saga- extrase

Leave a Reply