Intre neputinta si lasitate

…Inceputurile povestirii despre calatorul nostru sunt incetosate. Prima imagine pe care amintirea mea a pastrat-o este umbra lui sprijinita de marginea unui pod: un adolescent deosebit de trist, cu plete lungi, cautand inadins solitudine. De atunci au trecut ani multi peste amandoi; intr-un mod curios, timpul ne-a modelat sufletele astfel incat sa ne ciocnim unul de altul numai in momente deosebite.

In seara aceasta l-am regasit la capatul unui alt pod- aruncand  cu pietre in apa. A ridicat privirea spre mine si m-a intrebat : “-Spune-mi, te rog, tu… tu ma consideri las?”. Stia prea bine raspunsul meu, asa ca am socotit intrebarea ca pe o permisiune de a se descarca de tot ce adunase in suflet. Am aflat ca de curand vizitase Cetatea. O gasise garbovita, micita si in paragina; si-o amintea grandioasa si impunatoare. “-Si in tot acest timp, de cate ori n-am trecut pe sub ferestrele luminate ale Cetatii! Dar vezi… stiindu-ma in sinea mea atat de pacatos, nu am indraznit sa bat la poarta. Am ales de fiecare data sa trec mai departe, neputand a intelege ca, in Cetate, ei ma iubeau neconditionat”.

0 thoughts on “Intre neputinta si lasitate

Leave a Reply