Copilul inginer

Fiind azi 20 martie, am avut ideea sa culegem câteva bețe din spatele blocului, să le punem la panou și să facem un copac de primăvară. Ne-am întors seara cu așa ceva (Manzel l-a primit în casă):

Trecut cu bine de pragul ușii, ajuns în casă cu comoara sfântă, gremlinul meu a avut următoarele idei:

  • să le ducem cu mașina la casa din munți
  • să facem un copac în mijlocul sufrageriei (scăpai eu anul trecut fără brad de crăciun în casă, dar parcă văd că de paște facem copac împodobit cu ouă colorate- doamne, cât mi-aș dori ca aceste cuvinte să fie 100% sarcasm cu 0% șanse de izbândă, invers ca în realitate)
  • să îl ducem în grădina bunicilor, să îl înfigem în pământ ca să crească un copac
  • să îl ingropăm în pământ lângă un copac mic, ca să aibe și mai multe rădăcini

 

 

După o întreagă scenă de negocieri (Dormammu Bargain Scene), în care eu ziceam ”Nu” și el venea cu altă propunere, i-am legat o crenguță de brad în vârf și am zis că e cal. Un cal pe care a anunțat că va încăleca mâine în drum spre grădiniță. Amu nici nu știu ce să pregătesc pentru calul ală cât l-o aștepta mâine pe Făt-Frumos în curtea grădiniței (alături de bicicletele și trotinetele priponite cu cifru): jar sau o găletușă reciclată de iaurt, cu niscaiva ovăz?

Drumurile noastre toate…

Din cand in cand, adica nu chiar in fiecare ora din zi lumină, ci mai la doua-trei ore departare, răzbate o voce părintească: Iar sunt jucăriile voastre în drum! Câteodată glasul sună enervat, alteori dojenitor, uneori resemnat, de multe ori supărat. În jumătatea aia de metru culoar de trecere printre camere, de fiecare dată când te aștepți mai puțin, calci pe un titirez, pe săbii mini-lego, roți de mașinuțe dezmembrate… chestii dintr-astea cât să nu îți sucești glezna, dar nici drept să nu mai mergi.

Astăzi Manzel, obișnuit fiind să se uite după mărunțișuri, se împiedică de ditamai bușteanul adus în casă și lăsat de-a curmezișul holului. ”Mhmmmm…. ” se aude un început de sunet, la care gremlinul ripostează prompt:  – Dar toată casa e un drum! (auzi, știi ceva? oriunde aș pune lucrurile tu tot reușești cumva să te împiedici de ele!)

Gremlini născuți de Oktoberfest

Îi dau copilului sa bea lapte. Ridică cana  și începe să se balanseze cântând: Oh, dubile Augustin… oh, dubile Augustin…

Întreb repede gremlinul: -Măi, tu așa faci și la grădiniță ?!? (am ședință cu educatoarele în curând și mi-ar plăcea să nu fiu luată pe nepregătite ).

– Nuuuu, la grădiniță avem pahare mici! răspunde gremlinul intrigat de așa idee. Cum să-l invoce pe Augustin închinând pahare mici, ușoare și fără toartă?

În apărarea mea, muzica pe care o ascultă copiii mei este încadrată la secțiunea ”cântece pentru copii”:

Acel moment cand incepi sa iti pui intrebari

Azi dimineața, ora 6:35, gremlinii mei se trezesc la unison, înainte de ora de deșteptare. Îi aud cum mișună tăcuți și, cu mișcări extraordinar de precise, execută singuri, în tandem și fără nici o indicație, toți pașii de rutină:

  • își pun șosetele.singuri, fără să le spun eu.
  • merg la baie. singuri, din proprie initiativa
  • in pragul băii, se întorc brusc. Fiindcă nu și-au făcut patul !!!
  • fac patul
  • se întorc la baie
  • se duc și se așează frumos la masă, așteptându-mă într-o deplină cumințenie să le fac micul dejun.

…Și așa a durat toată dimineața, mă frecam la ochi și nu îmi venea să cred cum se pregătesc ăștia doi singuri de grădiniță – întocmai ca niște roboți executând un scenariu. Fără îndrumări, fără ”du-te baie, hai la masă, hai îmbracă-te” repetat de nșpe ori. S-au dat până și cu cremă pe față.

… Iar peste exact 12 ore, ora 18:35, au început să tragă de Manzel: ”Tati, trebuie să ne culcăm!”. Extrem de curios lucru, cu cinci minute înainte, când același tati le-a spus sa își strângă jucăriile fiindcă se face seara și activitatea lor pe ziua asta se încheie, a trebuit să rezistăm șarjelor de proteste: ”-Dar e lumină afară! Dar nu mi-e somn! Dar nu sunt obosit! ”

Moment în care eu am început să îmi pun niște întrebări firești, gen Oare cineva face experimente secrete? O fi ceva în apa potabilă? Pot să îi păstrez pe ăștia doi cu îmbunătățiri?  

Al naibii ursulet de plus

Ma pregatesc sa ies din casa cu gremlinii si bicicletele lor. Il observ pe unul din ei  cum tot tine pe linga el o jucarie de plus, de care pare sa nu se desparta, dar totusi trag speranta ca poate interpretez gresit si nu va trebui sa duc razboi de lamurire cu gremlinul sa-si lase ursuletul a-ca-sa (astora, cand trebuie sa le subliniez verbal un lucru, le despart cuvintele cheie in silabe).

Ma uit si mai bine la gremlinul cu pricina, sa vaz care din ei e. Este Mihai. Deja ma vad fluturand steagul alb, nu am chef sa imi pierd aiurea nervi. Totusi nu spun inca nimic si il las in pace sa vad ce face in continuare.

Am noroc, gremlinul trebuie sa se incalte. Pune jucaria jos si pina isi pune si casca si manusile, uita de ursulet.

Iesim din casa, dar nu iesim din bloc: “-Mami, tre-bu-ie sa ne intoarcem, am uitat ursuletul”. (asa e cand copiii cresc fara alte modele in jur in afara de parinti, te imita la perfectiune- vezi paragraful cu silabisirea cuvintelor cheie).

Speranta mea se zbate ca pestele pe uscat. Vreau sa profit de faptul ca deja suntem departe (un pas de mai faceam, erau 3 metri departare de o usa inchisa), dar cum si eu uitasem cifrul de la bicicletele lor, facem cale intoarsa.

Ne luam fiecare ce avem de luat, timp in care Luca ne astepta cantand in dreptul liftului. Mai incerc o data  marea cu degetul: “-Copile, explica-mi te rog cum iti iei ursuletul dupa tine cand tu mergi cu bicicleta. Vrei sa ti-l leg de ghidon?” De parca as fi intrebat ceva ce nu e evident, mi se raspunde imediat pe ton autoritar: “- Tine-l tu si cand vrea el sa stea pe bicicleta, sa mi-l dai! “

Ca sa vezi chestie, intr-adevar el, ursuletul, a vrut la un moment dat, dupa vreo ora de la plecarea din casa, sa stea pe bicicleta. Noroc ca m-a anuntat fii-miu, altfel nu l-as fi auzit pe urs strigandu-si dorinta. Chiar pe sa a vrut sa stea si sa si pedaleze. Un ursulet de plus, de 20 centimetri, care

  • atunci cand l-a pus gremlinul pe sa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. S-a ridicat, s-a pus pe șa, a cazut. (Dar va rog, cititi toate frazele, eu le-am trait si nu am sarit peste nici o etapa din cele de mai sus)
  • atunci cand gremlinul l-a ajutat și i-a pus cricul la bicicleta, si-a gasit punctul de echilibru si a fost în stare să stea singur în șa. Dar nu a mai ajuns la pedale!
  • atunci când s-a dat jos de pe șa și a atins pamantul cu varfurile degetelor de la picioare, nu mai ajungea la ghidon!

” -Mami, ursuletul nu știe să meargă cu bicicleta!” m-a anunțat feciorul cu dezamăgire în glas. “-Nu-i nimic, hai sa îl învățăm dacă nu știe!”, așa i-am propus juniorului, dar nu a fost de acord (nu știu care dintre ei, fie ursulețul nu a vrut să învețe, fie gremlinul nu a vrut să fie dascăl, cert este că am cerut lămuriri, dar mi s-a răspuns că e târziu și trebuie să  ne grăbim să ajungem la magazin să facem cumpărături).

Sistem de premiere

Am implementat de cateva saptamani un sistem de premiere care sa atinga urmatoarele puncte:

  • sa introduca gremlinii in capitolul bani (sa stie sa adune corect centii atinci cand au in fata monezi de valori diferite)
  • sa obisnuiasca gremlinii sa isi stabileasca obiective pe termen mediu si lung, pe care sa le atinga; sa ii invete sa faca alegeri
  • muncile casnice/ administrative sa devina rutina si copiii sa preia initiativa (pus vase si tacamuri curate la loc, dus gunoiul, spalat/intins/impaturit rufe, dus reciclabilele, maturat sub masa, aspirator, mop, dintr-astea… sa munceasca pentru ratia de ciocolata, pentru periutele de dinti cu modele preferate, pentru mofturile lor pe care eu oricum le indeplinesc). Pina ieri nici nu am stiut ca jucariile chiar pot fi stranse de prin toata casa in mai putin de cinci minute- le mai trebuiau cateva puncte sa isi cumpere impreuna niste ursuleti harribo 🙂

Materiale de lucru:

  • deocamdata trei tipuri de cartonase (hartie colorata, laminata): galbene 5x5cm, portocalii 6×6 cm, rosii 7×7 cm. Pe cartonasele galbene am lipit cate un abtibild cu minion, pe cele portocalii cate 2 abtibilde, pe cele rosii cate 5 abtibilde (am avut stoc cumparat de nasa de la aldi). Cartonasele sunt facute de copii, ei au rabdare si le face placere sa lipeasca abtibilde.
  • cutii pe post de “portofel” in care sa isi puna punctele castigate
  • o lista cu puncte per sarcina indeplinita; pentru fapte de cumintenie, comportamente exemplare, diverse lucruri pe care le observ la ei si vreau sa le incurajez, le acord puncte la aprecierea mea; lista este deschisa si supusa actualizarii ori de cate ori este necesar- spre exemplu, Manzel, vazand cat de bine si ireprosabil transfera gremlinii vasele si tacamurile din masina  de vase in sertarele de bucatarie, nesupravegheati si fara indicatii, a insistat sa ridic recompensa de la 1 la 3 puncte.
  • o cutie cu premii. Mi-am ales de la Lidl, dimineata cand se umplu rafturile magazinelor, o cutie goala de ambalaj pe care am decorat-o. Am pus in ea oua kinder, ciocolata pe bat, baloane, carte cu Conni, periute de dinti, jucarii pina in 2 eur. Fiecare lucru l-am etichetat cu pret (orientativ, pret magazin 1 eur = 20-30 puncte; dulciurile =intre 8-20 puncte/ portia). Regula1: cutia se deschide numai dupa ce au mancat (de dimineata/de pranz/gustare/seara- sa ii motiveze sa manance tot si sa stea frumos la masa, eventual mai pun si masa ca la carte si mai castiga un punct);. Regula2: dulciurile pot sa le cumpere oricand, dar le mananca numai cand au voie.

 

Sistemul, ca orice sistem respectabil, va fi  mereu ajustabil din mers. Ieri am avut confirmarea ca suntem pe calea cea buna si functioneaza.

Iesisem cu gremlinii in parc si desigur ca dupa 10 minute fiecare tragea dupa sine cate o legatura de vreascuri, de zici ca erau caini haski inhamati la sanii. Cu Mihai care s-a mai oprit sa adune si pietricele ramase in urma zapezii, mi-am zis ca nu mai e mult pina descopera cum se face focul. La iesirea din parc, cand imi simteam rabdarea ca firicelele de nisip dintr-o clepsidra, scurgandu-se incet-incet, il vad pe Luca cum alearga cu manunchiul de betze la un alt copac, proaspat frizat, de nu apucasera sa ii stranga crengile taiate de pe jos.  “Haida-de, te pomenesti ca trebuie sa luam toate astea dupa noi pina acasa, eventual chiar pina in sufragerie!”. Si nu am apucat sa termin bine de oftat, ca ma trezesc cu copilul inapoi linga mine:

“-Mami, iti dau un floare pentru ca ai fost cuminte si m-ai asteptat sa duc betele la copac si sa nu le las pe trotuar”, spuse gremlinul la iesirea din parc, intinzand spre mine o mini-margareta ce seamana a musetel.

Fashing local, impresii la cald

Totul a inceput cu o amintire: “Parca anul trecut, in duminica dinaintea Faschingsdienstag am auzit tobe de parada, dinspre gara”. Defapt nu zgomotul a fost amintirea cea mai puternica, ci sentimentul de neputinta: am vrut sa ies in strada cu copiii, dar pina am apucat sa ii imbrac (!!!! the horror)  nu s-a mai auzit nimic.

Anul asta mi-am propus sa duc copiii la parada. Un plan simplu: costumez gremlinii, iesim pe strada si ori le ofer copiiilor un spectacol frumos, ori o plimbare pina la gara si inapoi (cu germana mea intotdeauna am emotii. daca oi fi inteles bine).

Cu Luca imbracat in leu (pe copchilul asta intotdeauna il voi suspecta ca are tendinte bavareze innascute- vezi bretelele si pantalonii suflecati deasupra genunchiului in plina iarna+ sosetele lungite peste genunchi) si Mihai revenit la prima lui iubire, costumul de albinutza Maja, am iesit si eu cu cheia de gat, telefoanele in buzunar si-n cap peruca de papagal.

La coltul blocului am asteptat alaturi de zecile de oameni sosirea caravanei, anuntata cu tobe din departare (si cu o masina de politie cap de coloana). Inghesuiala mare, harmalaie din ce in ce mai mare si, de la nivelul unui juma’ de om care nu vede decat picioarele altora, mult stres. Cineva de undeva a aruncat cu niste bomboane, care l-au pocnit tocmai pe Mihai, ca o tinta. Mi se pare ca si pe Luca au aterizat ceva dropsuri, pe care le-a scuturat fin, asa cum inlaturi o omida ce ti-a picat pe umar din copac.

Spre sfarsitul caravanei de parada, ne-am prins si noi ca oamenii din camioane/tractoare aruncau bomboane pe trotuar pentru copii, iar copiii se intreceau care mai de care sa le adune. Posibil ca Mihai sa fi trait un deja-vu: in urma cu vreo doi ani, undeva pe langa Campulung, un caine i-a smuls din mana bucata de carne. Iar astazi un copil i-a luat din mana bomboana la care, sa fim sinceri, a cugetat mai mult de 3 secunde ce e de facut: sa o ridice, sa o lase pe jos, daca o ia are voie sa o manance?, o fi o bomboana din care musti sau un fel de acadea, in fine, o gramada de dileme pe care, chiar daca le-ar fi rostit, nu ar fi avut cine sa il auda in toata galagia.

Dupa ce a trecut caravana, am avut un sentiment de frustare: fiindca am fost atenta la gremlini (ca o mama grijulie ce sunt), nu am inteles nimic din parada. Asa ca dupa o socoteala facuta pe genunchi (la inaltimea picilor din dotare), am stabilit sa ii iau de mana si sa mergem pe trotuar, in paralel cu parada, cateva sute de metri pina la urmatoarea intersectie. Si cum mergeam noi asa, ne-am prins ca oamenii din camioanele de parada arunca tot timpul bomboane. Si daca vrem multe bomboane, trebuie sa tinem pasul cu caravana. Desigur ca nu ne-am oprit la prima intersectie, nici la urmatoarea, nici la urmatoarea.

Cred ca ne descoperiseram un fel de Pokemon-Go. Se aruncau bomboane, luam si noi cateva, le mancam. Se aruncau bomboane, luam si noi cateva, le mancam. Se aruncau bomboane, luam si noi cateva, le mancam. La copiii mei nu exista conceptul “primesc acum bomboane, le mananc mai tarziu”. Exista doar “am mainile ocupate sa desfac bomboana asta, tine-mi tu, mami, restul”.

Am marsaluit cu gremlinii, eu in pas de dans (ca de aia e carnaval – desi eram singura care dansam pe strada), ei in pas de mops, pina la punctul terminus, unde parada s-a transformat in ceva asemanator Xmas market. Mars de doua ore dupa ceas, trei kilometri si jumatate dupa harta google.

La capatul aventurii, in acel punct terminus, am facut evaluarea situatiei:

  • am dupa mine doi copii care in mod normal ar fi morti de oboseala fara atatea bomboane rontaite
  • locatia curenta imi era totul necunoscuta, fiind purtata de “val” pina aici
  • telefonul meu destept care dimineata nu mai avea baterie (fiindca imi place sa ascult toata noaptea, in somn, teatru radiofonic de pe youtube- no joke, caz real) il pusesem la incarcat intr-un prelungitor care nu avea stecherul bagat in priza
  • telefonul de zece euro pe care ma bazez cel mai mult fiindca il tine bateria o saptamana intreaga, mai avea baterie cat pentru un singur apel
  • nu am bani, nu am bilet de autobuz (fix cand am iesit din casa m-au incurcat monezile care imi atarnau greu in buzunar, asa ca le-am aruncat dispretuitor in sertarul din hol. Monezi cu care as fi putut sa cumpar bilet de autobuz)

Dar… asa arata resturile cu care ne-am intors acasa:

Detasare (Femeile spun o gramada de cuvinte, dar vor sa le intelegi tocmai pe cele nerostite)

Nu ma invat niciodata minte: FEMEILE, CAND INTREABA CE SA FACA, NU VOR SFATURI. ESTE O INTREBARE RETORICA. ELE VOR DOAR SA LE FIE BAGATA IN SEAMA DUREREA SI SA SE VAITE. 

La modul serios, daca ar fi vreodata sa imi fac un tatuaj, regula asta mi-as scrie-o pe retina, ca prea des o uit. Nici nu stiu cum e mai bine sa reactionez.

Daca imi spun parerea in mod cinstit, asa cum imi vine ea in minte prima data, ma trezesc cu “pai asta stiam si eu! crezi ca eu nu m-am gandit la asta?!? “.

Daca nu spun nimic, sansele ca tocmai ideea care imi vine in minte si nu o spun dintr-o retinere timida sa fie cea mai buna, vezi “Daca stiai si tu ideea aia pe care mi-a dat-o Maricica, de ce nu mi-ai spus nimic cand te-am intrebat !?!”. In cazul meu, care nu stiu daca exista o Maricica cu aceeasi idee, nu pot sa tac cand pot totusi fi de ajutor, macar 1%. Asa ca uit regula si ma intorc la replica de la punctul in care dau sfaturi: “faci pe desteapta cu mine!”.

Am invatat sa ma detasez de astfel de situatii, vorba poetului: “De te-ndeamna, de te cheama, tu ramai la toate rece”. Cred ca defapt femeile nu stiu sa faca un management al sfaturilor primite.

Cand educatia da roade #2

Bat copilul la cap, insist si predic pina mi se usuca gatul: orice ai avea de gand sa faci, sa iti dai interesul sa faci bine/ asa cum trebuie – nu-ti bati joc si nu te prostesti; si cand nu reusesti de prima data, o iei de la capat de cate ori e necesar, pina reusesti.

Zilele trecute am rugat gremlinul sa mature sub masa. A adunat el totul in faras, de m-am si minunat cat de bine a indeplinit sarcina si cand sa apuc sa il laud, el brusc rastoarna tot continutul farasului inapoi sub masa.

Am facut ochii mari, mi-am muscat limba sa nu graiasca cuvinte de adulti si l-am auzit raspunzandu-mi la intrebarea nerostita: “-Mami, nu am facut bine, o iau de la capat. Am uitat o firmitura”.